Tot timpul din lume.Scaun

Prostii sunt cei mai fericiti oameni din lume. E un huzur sa nu pricepi, sa treaca toate pe langa tine si sa nu intelegi. E chiar placut sa accepti ce ti se da fara sa-ti pui intrebari. E un drog sa nu realizezi ca exista un mai bine pe lume. Nici un baiat nu devine barbat pana nu a descoperit ,,de ce-ul?". Si atunci apar ei...
Asta gandea in timp ce catusele parca se tot strangeau in jurul incheieturilor, iar spatele-i era spatar deja. Camera ii era deja prea cunoscuta, monotona, putea sa spuna tinand ochii inchisi cu exactitate unde era igrasie, unde si cum erau increstati peretii. Dar mai ales podeaua o cunoastea cel mai bine. Fusese de atatea ori pe ea incat aproape ca-i masurase cu propria fata ondularile. Toate erau de atata timp la fel. Singurul lucru care se schimba constant era scaunul.
Un pocnet si becul incepu sa lumineze. Cineva tocmai intrase, dar el nu a auzit usa. N-o auzea niciodata.
Acelasi civil se aseza in fata lui. Acelasi dosar uns-prafuit trantit pe masa. Aceiasi privire plina de scarba. Acelasi dialog sordid, aceiasi declaratie invatata de acum pe de rost. Aceiasi pumni. Nimic nu mai intelegea. Devenise prost. Nimic si nimeni nu se schimba. Doar scaunul...
Toate acestea pentru ca fusese bun. Pentru ca platise un pachet unui coleg ajuns in inchisoare. Pentru ca a vrut sa ajute. Ce pacat! E rau sa fii bun. Acum n-ar mai ajuta. Numai de-ar mai avea ocazia inca o data sa mai ajute si n-ar mai face-o. Si astfel n-ar mai fi aici. Mizer si lipsit de aparare pentru o camasa verde pe care nici nu o stia.

Tot timpul din lume.Fotograf

Povestea incepe intr-o frumoasa dupa-amiaza de octombrie 1946. Razboiul se sfarsise nu demult , ranile se stergeau, iar ororile trebuiau uitate. Si cum altfel decat cu un zambet? Iar daca ii doreai vesnicia, plateai 5lei. Caci atat cereau fotografii de pe Lapusneanu celor ce-si faceau promenada.
Printre fotografi il gasim si pe junul nostru: un tanar in ultima clasa de liceu, cu ochi de un albastru linistitor si un aparat de fotografiat Jubilette. Tocmai fotografiaza doi frumosi tineri inconjurati de ruginiul frunzelor cazute, alaturi de vechea casa ce a stat si pentru Cuza, in timp ce langa de el se opreste un tanar cu o legatura de carti sub brat. Tanarul va trebui sa mai astepte, caci o fotografie, ca si oamenii, are nevoie de timp. Totusi acesta pare sa-si piarda rabdarea, caci bate impacientat legatura de carti cu degetele sale de pianist.
- Vreau sa te rog ceva.
Soarele statea rosu catre asfintit.
Rugamintea nu era decat sa-i imprumute niste bani. In curand avea sa fie onomastica fratelui sau din inchisoare si, cum nu mai era mult pana la sarbatoare, ar fi vrut sa-i trimita un pachet chiar de maine.
Ceea ce s-a si facut a doua zi. Legatura invelita in hartie maronie era nici prea grea, nici prea usoara. Pusesera in ea niste haine si ceva mancare, de ajuns cat sa-i faca viata mai usoara tanarului napastuit. Iar napastuiti erau destul de multi in acele zile...
[va urma]