Vantul rapciugos batea in geamul termopan ce rezista cu impertinenta in fata stihiilor. Ploaia mocaneasca picura chinezeste in sufletul fiecaruia.
In acea zi cu valente bacoviene am intalnit-o pe Andrusca, o paralela peste timp a lui Bacovia. Invitatia ei la ceai in cimitir m-a facut facut sa ridic puternic din spranceana si in final sa zabovesc mai atent asupra acestui suflet impenetrabil. Desi in ochii ei licarea o puternica pofta de viata, in caracterul ei se zareau valente melancolice.
Pentru ea o plimbare prin cimitir era un mod de a intelege mai bine lumea cruda in care traim si vederea atator morminte era un fel de razbunare impotriva celor ce nu si-au trait viata, dar si o razbunare prin faptul ca ea e atat de tanara si zgomotoasa si ei... Oare nu e tot ceea ce ne inconjoara un cimitir in care timpul e relativ si totul se regenereaza insesizabil?
Noi romanii avem, ca si englezii, un five o'clock al nostru, doar ca al nostru e in cimitir.
Acest text este un pamflet si este dedicat bunei mele prietene Alexandra>:D<
