Revolutia de canapea -1-

O lacrima pica in praful ulitei, facand aluat pentru saraci. Si apoi inca una, si inca una. Ploaia lua rapid forme tropicale, izbind cu nervozitate in geamul prafuit . Niciun tipat nu se profila de dupa perdeaua de apa, desi se puteau vedea fiinte alergand disperate dupa adapost.
Un fulger lumina incaperea obscura, profiland un corp demiadamic. O lumanare fixa in mijlocul camerei aprinse o alta, situata pe masuta opulenta, din lemn greu, dezvaluind pipernicita incapere: doar acea masa si o canapea cu inflorituri. Podea de lemn si tavan de var. Si o statueta, neslefuita.
Corpul se aseza asa cum era pe canapea, isi plasa bratele pe genunchi si palmele la capatul unui zambet si incepu a sfredeli prin intuneric locul unde peretele intalnea podeaua, drept sub mijlocul ferestrei. Statu astfel pana cand ploaia se opri, chiar pana cand soarele a binevoit sa se abata de dupa nori si sa lumineze umila incapere. Atunci si corpul binevoi sa-si dezlipeasca membrele unele de altele, chiar sa se verticalizeze complet, intinzandu-si bratele catre var si scotand icnete de desteptare. Isi lua haina si iesi.
Nu a putut pasi complet in afara incaperii fara sa-si acopere privirea pentru cateva secunde cu mana. Dar se obisnui si iesi in strada, adulmecand cu miscari puternice din nari mirosul proaspat de praf ud, avand totusi grija sa evite baltile. O lua in susul strazii, parte din care venea catre el un punct, o persoana. Aceasta se apropia cu pas grabit, fixandu-l pe tot parcursul. La momentul in care ajunse aproape de el incepu sa-i vorbeasca, chiar apucandu-i bratul cand se incrucisara, dar nu-l putu opri, el continuandu-si neclintit drumul. Nici nu isi intoarse privirea, desi femeia ramase neclintita, privind contrariata catre el. Singurul lucru pe care el il facu fu sa-si lase privirea si mai mult pe fiecare balta, incercand sa-si vada reflexia fetei, in speranta ca aceasta n-ar fi una deznadajduita.