Trecuse ceva vreme de cand nu mai traise atat de intens. Era in parc, in iarba, soarele apunea dupa bloc, iar doi amici vomitau mai incolo, tot in iarba. Sau unul doar il ajuta pe celalalt. Privind in juru-i vedea ca in sfarsit romanii sunt fericiti. Sampania curgea valuri. Si nu numai ea.
Romania castigase. Nu la fotbal, ci la Haga. Dupa multi ani in care nu mai pusesem laba pe nicio bucatica de pamant, pe ceva tangibil, ci doar pierdeam constant(din cauza Dunarii), acum pusesem. Bagam mana adanc in titei si ne drogam cu gaze. Euforici, priveam linistiti catre viitorul copiilor nostri, carora le asigurasem o parte din nevoi.
A doua zi, trezindu-se tarziu si greu, cu parul lipicios si mirosind a iarba, privi catre cimitir. De jos venea zmogot de vecin culturist. Ca sa il doara si mai tare capul. Deschise radioul. Nu era muzica. Era altceva.
- Astia iar transmit piese de teatru in amiaza-mare...
Alt radio, aceeasi poveste. Si altul. Altul...
- Bai, frate?!!!
Ucraina declarase razboi Romaniei. Trupele lor erau la granita. Ai nostri inca se sfatuiau la o masa rotunda. Cu tigari de foi pe ea. Cine s-ar fi asteptat ca Ucraina "comunista" sa atace Romania care deja isi instalase sondele si sugea din greu. Pentru buzunarele altora, e drept, dar sugea. In sfarsit, "Consiliul de razboi" hotari strategic: masam toata armata in nordul Moldovei. Pastram virgin trupul tarii pana cand se vor hotara aliatii nostri nord-atlantici sa ne ajute.
- La arme, copii! tuna motivant generalul sustinut de presedinte. Un consilier se apropie de urechea primului si ii sopteste:
- Domnule general, stiti? Nu mai avem arme. S-au furat din depozite.
- Nu-i nimic.Avem o armata profesionista. Atat de profesionista ca poate lupta cu mainile goale. Sau in cel mai rau caz cu pusti de lemn, ca Nila Moromete.
*prosti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu